Ce rămâne după pandemie?

Precum în cartea lui Albert Camus, "Ciuma", putem realiza faptul că o molimă, o ciumă, o gripă, lasă în fiecare dintre noi anumite urme, urme care se pot cicatriza, rămânând pentru totdeauna sau pot dispărea în scurt timp. Care sunt urmele pandemiei asupra noastră?

În primul rând e important să facem distincția între ceea ce fiecare dintre noi am trăit în mod particular, individual și ceea ce am trăit ca și societate. Astfel că schimbarea provine din mai multe surse. Ne-am schimbat individual, ne-am schimbat ca și societate. Așa să fie? Și dacă este așa, schimbarea este de durată?

Eu voi vorbi despre concluziile pe care le-am tras trecând prin această perioadă (atât ca actor cât și ca observator), făcând referire atât la cazuri individuale cât și la noi ca și societate. Urmele pe care le observ în cazurile individuale se referă la faptul că am devenit mai precaută cu propria-mi fericire, mai umilă, dându-mi seama că nimic nu durează pentru totdeauna la fel cum nimic nu îmi este garantat: libertatea dinaintea pandemiei nu este atât de sigură pe cât o credeam și totuși, limitarea libertății nu durează pentru totdeauna.

În acest sens am învățat cât de important este să fim recunoscători pentru ceea ce avem bun în momentul prezent și în același timp, cât de simplu este să ne bucurăm de momentul prezent. Este nevoie să deschidem ochii și să privim în jur. Apoi, să trăiești și să te implici în ceea ce merge bine în viața ta.

Beneficiile recunoștinței la nivel psihologic sunt susținute și de studiile de specialitate, în care este indicată o relație pozitivă între această stare și bucurie, stare de bine și mulțumire față de propria viață. Relația este inversă între recunoștință și simptomele de depresie și anxietate.

Cred că merită să încercăm fiecare acest exercițiu care ne poate face ziua și mai apoi viața mai bună. Sper ca acestă lecție venită din partea pandemiei să-mi fie de folos și să rămână cu mine pe tot parcursul vieții.

O altă urmă lăsată se referă la faptul că am înțeles cât de rezistenți suntem noi ca ființe umane. Atât fizic cât și psihic. Suntem extrem de rezistenți și adaptabili. Cu o viteză uimitoare am reușit să ne adaptăm la o viață pe care nu o cunoșteam, mai ales generația mea, trăită în totalitate într-un sistem democratic. Limitarea libertății nu ne-a împiedicat să ne ducem viața înainte, să găsim căi de socializare, de comunicare. Sigur că a existat și există rezistență pentru îngrădirea libertății, pentru vaccinare, pentru noua normalitate. Cei care au opus rezistență s-au adaptat cel mai mult: cu cât este mai mare conflictul între ceea ce „te aștepți să fie” și ceea ce este, cu atât e nevoie de mai multă adaptabilitate pentru a face față. Astfel că, am învățat lecția adaptabilității ființei umane. Suntem adaptabili într-un sens pozitiv, putem face față. Iar acest lucru este minunat, ar trebui să ne crească speranța pentru vremurile care urmează.

Lecția aceasta am înțeles-o încă de când am cunoscut experiențele puternic negative prin care au trecut strămoșii noștri, dar niciodată nu am înțeles atât de bine precum acum – învățarea prin experiențe este mai profundă și (sper) mai de durată decât învățarea didactică.

Un alt aspect important care a produs o schimbare individuală este faptul că am înțeles cât de importantă este introspecția și cât de multă grijă e nevoie să avem la ea. Introspecția este absolut obigatorie pentru că ne ajută să ne dăm seama cum stăm, unde ne situăm. Ne ajută să ne reevaluăm opțiunile și alegerile de viață. Stai față în față cu tine însuți. Și asta în sine duce la schimbări majore: începi să trăiești diferit atunci când îți descoperi nevoile, dorințele, credințele, motivele pentru care acționezi într-un anume fel. Totuși, este nevoie ca introspecția să vină cu limite. Izolarea și contextul pandemiei mi-a arătat cât de multă anxietate generează mintea noastră, dacă este zi de zi la discuții și analize cu sine, fără a avea o acțiune sau un impuls din realitate în baza căruia să contempleze. Dacă nu ieși afară, nu faci lucruri, nu iei decizii, nu faci acțiuni, e foarte probabil să continui să gândești aceleași gânduri, fără a ajunge la un rezultat și fără posibilitatea de a testa realitatea. Și acesta este modul prin care își face loc anxietatea: am îngrijorări continue și intruzive cu privire la viitor și nu am moduri prin care să testez realitatea.

De exemplu, cred că nu sunt un prieten suficient de bun – acestă credință devine o îngrijorare cu cât este mai intruzivă și mai persistentă în mintea mea și este cu atât mai irațională cu cât nu am dovezi din realitate care să o susțină – de unde știu că nu sunt un prieten bun? Ce exemple am? Pot fi mai bine explicate de alți factori? Prietenii mei chiar spun despre mine că nu sunt un prieten bun? Pentru a-mi răspunde la aceste întrebări e nevoie să merg să testez realitatea.

Problema cu îngrjorările este că ele produc anxietate. Iar anxietatea, în cazul acesta teama că nu voi fi un prieten bun, produce evitare – evit să îmi fac prieteni apropiați de teamă că nu voi fi un prieten bun sau evit să îi întreb pe prietenii mei dacă sunt sau nu un prieten bun, de teamă că îmi vor da un răspuns negativ. Astfel, anxietatea se menține, întrucât nu merg în contextul în care aș putea să testez valoarea de adevăr a credințelor mele.

Deci, introspecția este nevoie să fie strâns legată de acțiune. Fac, apoi reflectez la ceea ce am făcut, la cum am fost eu în acea situație, cum aș fi putut reacționa diferit. Apoi, mă întorc în realitate și aplic ceea ce am gândit. Fac o schimbare.

În ceea ce privește consecințele pandemiei asupra societății, cred că suntem mai anxioși. Ne este mai teamă. Dacă la nivel individual am devenit mai precauți, la nivelul întregii societăți cred că aceasta se transformă în anxietate care se extinde prin relațiile dintre noi.

Avem temeri referitoare la propria sănătate, la cum vom face față, realizăm cât de puține lucruri putem face în fața pericolelor și transmitem îngrijorările mai departe. Totuși, aici cred că este nevoie să decatastrofăm situația și să înțelegem că deși există pericole, avem resurse pentru a le face față.

Iar asta e liniștitor. De asemenea, răul care ni se întâmplă nu este cel mai mare rău. Și asta au observat-o probabil mai ales persoanele afectate în mod direct de Covid-19. Persoanele care s-au îmbolnăvit și apoi s-au vindecat au putut testa realitatea și au putut vedea faptul că boala nu aduce cu sine tot răul care vine atunci când doar te îngrijorezi. În realitate, ai resurse multe de a face față bolii. Atunci când te îngrijorezi vezi doar pericolul care se va întâmpla în viitor, dar nu te vezi și pe tine luptându-te cu pericolul. În realitate, tu te lupți cu problema, nu aștepți pasiv ca ea să te copleșească.

Sigur că pandemia a cauzat pierderi în rândul unora și nu toată lumea a reușit să treacă cu bine sau cu viață peste pandemie. Cei rămași pot cu siguranță să vadă acum viața cu alți ochi. Probabil că o prețuiesc mai mult și îi țin și mai strâns în suflet pe cei dragi, de care au fost nevoiți să se despartă. Dacă ești în această situație, cred că e important să îți amintești că existența e un dar minunat. Însă atunci când existența devine cu adevărat de nesuportat, aceasta încetează.

Iar asta nu e rău, din contră. Lucrurile nu vor deveni niciodată atât de rele încât să nu le poți face față, întrucât atunci când ele devin mai rele decât poți să faci față, lupta se termină. Cu toții trecem prin asta atunci când armele noastre se tocesc prea tare, când devenim epuizați și sfârșiți.

Ca oameni, avem capacitatea de a ne adapta chiar și celor mai dificile lucruri. Și acest lucru ne ajută pentru a ne perfecționa armele cu care luptăm, rezistența în fața amenințărilor și pentru a scoate din când în când la suprafață speranța la un viitor mai bun.

Cred că suntem oameni frumoși, oameni pregătiți pentru o nouă etapă. O etapă în care punem în aplicare visele pe care ni le-am construit în perioada pandemiei, o perioadă în care ne dăm voie să renaștem. Putem alege să fim mai recunoscători, mai puternici și mai dornici de a trăi ca niciodată.

Cred că suntem cu toții mai conștienți de capacitățile și limitările noastre de ființe umane. Și asta e cea mai frumoasă lecție a pandemiei.

Așadar, să ne bucurăm, să ne bucurăm știind că nu primim niciodată mai mult rău decât putem duce și că ceea ce nu ne doboară, ne face cu adevărat mai puternici.