Despre moarte și viață

M-am simțit privilegiată să urmăresc interviul online al psihoterapeutului, profesor emerit de psihiatrie și autor Irvin Yalom. Mă simt în același timp blocată când scriu despre acest interviu. Nu știu cum aș putea să reflectez cât mai bine tot ce a transmis și pe măsură ce scriu asta, îmi dau seama că nu am cum. Pot doar să scriu despre experiența mea urmărind interviul și despre ce a rămas cu mine.

Irvin Yalom și-a dedicat viața psihoterapiei. A scris numeroase cărți care ajută psihoterapeuți și psihoterapeuți în devenire în lucrul lor cu clienții. Pentru mine, scrierile lui Irvin Yalom fac parte din fundamentul lucrului clienții. „AICI și ACUM” – este tema principală cu care am rămas și în urma formării cu Dave Spenceley (din punctul meu de vedere, un etalon „despre cum se face psihoterapie”) și pe care am întâlnit-o la fiecare pas în literatura de specialitate scrisă de Irvin. O temă subliniată din nou în acest minunat interviu.

AICI și ACUM reprezintă mai mult decât o descriere spațială și temporală. Este însăși descrierea relației în care se află, pe parcursul ședinței, psihoterapeutul și clientul. Esența terapiei stă în acea relație. Irvin Yalom își amintește, pe parcursul acestui interviu, momentul în care a realizat importanța acestei relații: s-a întâmplat în urma experienței psihoterapeutice cu o psihanalistă clasică : „pacientul” pe canapea - zero conexiune cu terapeutul analist.

Concluzia sa? Psihoterapia nu poate funcționa DECÂT în relație. A renunțat la abordarea clasică, psihanalistă, în favoarea unei abordări interpersonale. Relația psihoterapeut-client poate fi privită ca o unealtă neprețuită în terapie: este o lupă a modului în care clientul se raportează la relațiile sale înafara spațiului therapeutic.

Fiecare om are istoricul său unic și o lentilă unică prin care privește lumea în funcție de experiențele trecute. În același timp, experiența psihoterapiei mele personale este dovada vie că un psihoterapeut „în relație” cu clientul său va obține rezultate neașteptate. Angelica, psihoterapeuta mea, nu are Scleroză Multiplă. În final, procesul prin care am trecut alături de ea s-a focusat mai puțin pe diagnostic, și mai mult pe acceptarea mea de către mine. Acceptarea diagnosticului a venit ca beneficiu adiacent.

Nu cred că putem înțelege niciodată cu adevărat ce simt clienții noștri. Ca psihoterapeuți, am fi grandomani să credem asta. Putem, în schimb, să fim în relație și să fim alături de ei în măcinările lor. Cu adevărat însă, pot înțelege doar ei și ca psihoterapeut, îmi asum să îi ajut să înțeleagă atât cât simt ei că au puterea de a gestiona acea înțelegere.

Îmi amintesc cum, în 2010, cu ani înaintea metamorfozării mele psihoterapeutice, am urmărit îngrozită filmul „Dr. Moarte” (trad. „You don’t know Jack”) cu Al Pacino în rolul principal. Era prima data când mă întâlneam cu idea de sinucidere asistată: cum un medic pornește o luptă controversată cu autoritățile pentru a împlini dorința unor oameni îndurerați, pentru care viața devine prea greu de suportat.

În film, unul din cazurile ilustrate ale persoanelor ce aleg să apeleze la serviciile „Doctorului Moarte” este cel al unei femei cu Scleroză Multiplă. În acel an, Scleroza Multiplă era departe de mine deși fusesem diagnosticată în urmă cu 5 ani. Simptomele mă ocoleau încă, înafară de episoade destul de lejere. Țin minte totuși că am simțit o ușurare la gândul că ar exista o alternativă la durere.

Marylin Yalom, soția lui Irvin, a apelat la această alternativă. Diagnosticată cu mielom multiplu, un tip de cancer al sângelui, și-a petrecut ultima parte a vieții în mari dureri. Una din frazele din interviu care m-a marcat a fost: „Am fost lângă Marilyn când a murit. I-am numărat ultimele respirații: au fost 16”.

Imaginea mamei mele, pe patul de spital, în ziua când a murit de cancer mi-a apărut instant în fața ochilor: inconștientă, avea lacrimi în ochi. I se strânsesera sub ochi. Îmi transmitea că îi pare rău – așa mi-am tradus eu. În narcisismul meu de unic copil, îmi transmitea că îi pare rău că pleacă de lângă mine, dar la fel ca în cazul lui Marylin, moartea îi aducea o ușurare. Ca și când ACUM, făcea în sfârșit ceva pentru ea. Moartea era leacul pentru durere.

Marilyn Yalom, descrisă de Irvin „cea mai populară fată din școală”, a fost profesor de limba și literatură franceză și autoare femistă: a scris despre istoria femeilor ca parteneri în mariaj, despre istoria sânului și cum cultura a dus la mentalitate feministă, în timp. Printre lucrările ei cele mai cunoscute se numără „Blood Sisters: The French Revolution in Women’s memory”, “A History of the Wife”, “Birth of the Chess Queen: A History”.

Când moartea se apropia, Marylin a insistat ca ea și soțul ei să scrie împreună „A matter of death and life” („O problemă de moarte și de viață”), o carte despre experiența ei în timp ce murea și experiența lui, ca partener și psihoterapeut cu numeroase lucrări despre doliu în psihoterapie.

Irvin Yalom povestește cum pentru soția sa, moartea și posibilitatea de a decide momentul în care să spună stop durerii i-a adus ușurare. Scrierea acestei cărți - Irvin a simțit-o ca un ajutor în gestionarea morții soției.

Vorbește despre autodezvăluire ca psihoterapeut. Când a murit Marylin, clienții lui știau că trece prin asta și lucrurile în relațiile sale terapeutice au fost mereu transparente. Mai mult, cărțile sale sunt o confesiune sinceră a trăirilor sale din ședințele de terapie.

Mă întrebam mereu cât de ok este că m-am autodezvăluit. Când am început să scriu pe blogul meu personal nu aveam idee ce va urma. O făceam în așteptarea unei vindecări miraculoase, fizice, mărturie pentru mii de alți bolnavi (din România în principal - în lume sigur mai erau alții care ar fi făcut ce făceam eu).

Am pornit dintr-o căutare. Căutarea mea de inspirație, de motivație, de poveste de succes a unui bolnav de scleroză multiplă care reușește să strălucească și să câștige în bătălia cu viața, cu boala. Am început să scriu pe blogul meu în 2012. Scriam pentru mine, așteptând vindecarea, moment în care aveam să îmi public povestea. Am publicat-o înainte de vindecarea miraculoasă mult așteptată. De fapt, vindecarea venise, doar că sub o altă formă.

Abia începusem formarea când într-un exercițiu de grup mi-am menționat blogul nepublicat. Ce mi-a spus un coleg atunci mă însoțește și astăzi în profesia ca psihoterapeut: „Dacă o singură persoană face o schimbare în urma citirii despre experiența ta, se merită să îl publici”.

La un moment dat, un potential client mi-a spus, în timp ce îmi cerea o recomandare de psihoterapeut, că nu ar putea face terapie cu mine. Nu ar putea plânge în fața mea, după ce a citit tot ce am scris.

M-am simțit furioasă, m-am întrebat dacă ar trebui să mă opresc și să revin la imaginea de psihoterapeut-misterios „coală albă pe care pacienții proiectează”. Atunci m-am întors la lucrările lui Irvin Yalom și la ce transmsite el: psihoterapeuții sunt oameni, înainte de toate. Iar acest interviu îmi întărește convingerea că pentru clienții mei, sunt ce au nevoie. Iar asta este ok. Există câte un psihoterapeut pentru fiecare client. Nu suntem toți la fel, nici ca psihoterapeuți, nici ca oameni.

Și Irvin Yalom s-a întors la lucrările sale, cărți pe care nu le-a citit de când le-a publicat. În interviul oferit după moartea lui Marylin a spus că l-a ajutat să își recitească lucrările despre psihoterapia în doliu în gestionarea propriei experiențe.

Mă ajută și pe mine, acum, să îi recitesc lucrările de fiecare data când mă îndoiesc de activitatea mea din cabinet. Irvin Yalom este un model cu care rezonez profund, care m-a influențat și va continua să îmi impacteze traseul ca psihoterapeut cu fiecare nouă lucrare și la fiecare recitire.