Corpul își amintește traumele - Neadăugat!

Trauma este ca o cicatrice sufletească, care ne afectează latura emoțională, fizică, cognitivă, comportamentală și relațională, provocând efecte vizibile care reduc funcționarea noastră zilnică.

Babete Rotschild definește trauma ca pe o experiență atât mentală cat și fizică care perturbă funcționarea celor afectați chiar dacă evenimentul traumatic nu cauzează nici o vătămare corporală directă.

Evenimentele care pot avea efecte traumatice atât asupra adulților cat și a copiilor includ starea de război, abuzul sexual și fizic, privarea de libertate, terorismul, tortura, dezastrele naturale sau provocate de om, accidentele și diagnosticarea cu o maladie care amenință viața.

Trauma poate purta diferte măști: tulburarea de stres posttraumatic (TSPT), depresie, gânduri suicidare, anxietate, atacuri de panică, dependențe, tulburări de alimentație, tulburări borderline, care pot apărea în orice etapă a vieții. Cu toate acestea impactul traumei este extrem de pronunțat în perioada copilăriei, aceasta fiind o perioadă critică în procesul dezvoltării. Pentru copii, evenimentele aparent minore precum o întâlnire cu un câine poate avea efecte profunde. Din punct de vedere fizic, trauma poate “comunica” prin oboseală cronică, sindromul de colon iritabil, sensibilitate la chimicale, dureri de spate cronice sau migrene.

Dacă unul dintre evenimentele enumerate mai sus nu este clasat în trecutul personal așa cum se întâmplă cu alte întâmplări din viată, persoana va retrăi experiența provocatoare de suferință și va experimenta aceleași reacții din punct de vedere mental și fizic. Astfel ia naștere tulburarea de stres posttraumatic (TSPT).

TSPT se asociază cu simptome precum:

1. Retrăirea evenimentului sub forma de flashback-uri, adică reexperimentarea unei părți sau a întregului eveniment traumatic;
2. Evitarea stimulilor vizuali, auditivi, olfactivi, gustativi care readuc trauma în prezent;
3. Activarea cronică a sistemului nervos autonom prin accelerarea ritmului cardiac, transpirațiile reci, respirația accelerată, palpitațiile și starea continuă de alertă.

În mod normal, în timpul unui eveniment amenințător, creierul avertizează corpul că este în pericol. În TSPT, lucrurile stau altfel: creierul menține aceeași stare de alertă, stimulând sistemul nervos autonom pentru a avea reacții defensive de luptă, fugă sau imobilizare cu toate că evenimentul traumatic s-a terminat.

_Memoria _explicită, conștiența este un concept foarte important în raport cu trauma întrucât implică plasarea în ordine cronologică a evenimentului traumatic în istoria personală. În TSPT, amintirile traumatice nu pot fi localizate pe linia vieții, ele sunt disociate, fără coordonate temporale și apar brusc, sub forma flashback-urilor.

Memoria explicită este completată de cea implicită care are rol în stocarea și reactualizarea comportamentelor învățate, fiind activată de momentele din prezent. Atunci când indivizii sunt incapabili să ofere un sens evenimentului traumatic sau anumitor aspecte ale acestuia, TSPT persistă iar indivizii pot fi deranjați de senzații fizice care par să nu aibă legătură cu trauma suferită. Așadar persoanele care au fost traumatizate păstrează o memorie implicită a evenimentului traumatic în creierul și în corpul lor prin intermediul memoriei somatice.

Atunci când individul nu își amintește complet o trauma care l-a afectat, aceasta “vorbește” cel mai des prin disocieri si prin flashback-uri.

Disocierea presupune o ruptură a conștiinței în care victima separă anumite elemente ale incidentului cu scopul de a reduce impactul psihologic traumatizant. Cel mai obișnuit tip de disociere este amnezia de diferite grade. Persoanele au descris fenomenul disocierii astfel: “Era ca și cum am ieșit din corp”, “Nu mai puteam simți vreo durere”.

Peter Levine susține că amintirea completă a unei experiențe are la bază reactualizarea integrată a tuturor elementelor ei: senzație, imagine, comportament, afect și semnificație. Însă în cazul experiențelor traumatice, aceste elemente sunt disociate unele de altele și nu pot crea o imagine completă. De exemplu: am mâncat o salată de fructe atât de delicioasă, încât și acum simt gustul dulce (senzație), vizualizez ansamblul de culori din farfurie (imagine), salivez si înghit în sec (comportament), mă simt bucuroasă că am preparat-o chiar eu (emoție) și reprezintă pentru mine un mod de viață sănătos (semnificație).

Flashback-urile sunt un ansamblu senzorial al unor întâmplări dureroase care sunt retrăite cu un realism și cu o intensitate atât de mare încât se confundă ușor cu realitatea. Ele pot apărea în stare de veghe sau sub forma unor coșmaruri perturbatoare. Flashback-urile vizuale și/sau auditive sunt cel mai des întâlnite întrucât persoana poate descrie ușor astfel de stimuli. Mai rar întâlnite sunt cele de tip emoțional, comportamental și/sau somatic.

Cercetările au arătat că trauma are un impact neurologic semnificativ manifestat prin reducerea considerabilă a volumului hipocampului. Această parte a creierului ne ajută să diferențiem între amintirile din trecut și cele din prezent, fiind implicată în funcțiile memoriei.  Cei care suferă de tulburarea de stres posttraumatic își pierd din capacitatea de a interpreta corect informațiile din mediu. Acesta este motivul pentru care un veteran de război nu poate viziona filme violente, pentru că îi amintesc de zilele petrecute pe front.

Una dintre dificultățile întâlnite la persoanele cu această tulburare este aceea că ele se obișnuiesc să acorde o atenție exagerată stimulilor interni și să interpreteze lumea exterioară din acea perspectivă. Pe scurt, capacitatea lor de discriminare a prezentului de trecut scade iar senzațiile interne prezente sunt asociate automat cu evenimentele nefaste din trecut.

Privind tot neuroștiințific, s-a dovedit că trauma crește activitatea desfășurată în amigdală, acea regiune a creierului care procesează emoțiile și răspunsurile în situațiile care generează teamă. Pacienții cu TSPT prezintă hiperactivitate în amigdală ca răspuns la stimulii care sunt asociați cu experiențele lor traumatice. Ei dezvoltă anxietate, panică și stres extrem atunci când privesc fotografii sau ascultă relatări ale unor victime cu același tip de experiențe dureroase.

Pentru ca o traumă să se “dizolve” este necesar ca psihoterapeutul să-l ajute pe client să mențină o conștiență și o discriminare a trecutului de prezent. El trebuie să știe, la nivel intelectual că trauma care este abordată aparține de domeniul trecutului cu toate că s-ar putea să simtă ca și cum s-ar întâmpla acum.

Pacienții pot fi îndrumați de specialiști să acorde sens întâmplărilor traumatice prin care au trecut și să le rezerve un loc în istoria lor personală prin conștientizarea senzațiilor, împrietenirea cu emoțiile și terapia cognitiv-comportamentală.

Creierul are o capacitate inimaginabila de regenerare și ne permite dezvoltarea rezilienței astfel încat să fim mai rezistenți în fața șocurilor cu care ne confruntăm de-a lungul vieții.

Referințe:

Levine P., Traumă și memorie, Ed. For You, București, 2018

Rothschild B., Corpul își amintește- Psihofiziologia și tratamentul traumei,  Ed. Herald, București, 2015

Riedesser P., Fischer G.,  _Tratat de psihotraumatologie. Fundamentele unui nou domeniu, _Ed. Trei, București, 2007